Droguri permise.Moarte in vise.

Totul este in continua miscare.Nimic nu ramane identic, absolutul evolueaza si orice se departeaza de propria esenta cu timpul.De ce?Pentru ca suntem efemeri, suntem atat de mici in lumea asta atat de mare, atat de dominati de conceptii , atat de atarnati legilor omenesti incat uitam de fortele care ne ghideaza si nu mai puteam sa ne opunem.

Doar in ultimul final ne dam seama ca poate aveam o alta sansa daca gandeam in profunzime si nu iroseam sansele fericirii.

Fiecare om are sperante si este bucuros atunci cand isi atinge cele mai inalte aspiratii.Din pacate putini reusesc sa faca asta.Cei mai multi spera in zadar pentru ca cer prea mult de la ei.Incearca sa se depaseasca, dar nu reusesc decat sa esueze.Poate ca aceste idealuri ale noastre ar trebui sa se rezume mai mult la normal.Poate ca ar fi bine sa nu incercam prea mult si sa ne multumim cu linistea oferita de o viata monotona.Spune-mi un singur motiv pentru care ar trebui sa imi doresc o viata aventuroasa si plina de riscuri.Da-mi un motiv pentru care ar trebui sa refuz o viata in care zi de zi fac drumul birou-acasa , mananc si dorm?Care ar fi diferenta la sfarsit?Nu tot acolo ajung?

Ce rezolv daca beau in fiecare noapte si dorm pana la 4 in fiecare zi mahmura?Ce rezolv daca imi pierd orele in scari de bloc fumand iarba sau jucand barbut?Cunosc riscul!..stiu asta..dar sa spunem ca am facut-o..apoi?Se va schimba nu?Cred ca nu as putea sa stiu.

Mie nu-mi pasa de parerile celor care ma privesc cu invidie.Nici nu inteleg de ce o fac pentru ca oricum ei sunt mai buni decat mine.Nu sunt cu nimic speciala, cu nimic mai buna decat ei.Chiar nu vreau sa ies deloc in evidenta.Ca se mai intampla din cand in cand asta nu e alegerea sau dorinta mea.Destinul ..ce as putea sa fac?

Sunt norocoasa ca nu visez prea mult.Sunt aeriana dar nu vreau sa ajung un VIP peste ani.Nu ma incalzese cu nimic.Prefer sa treiesc monoton fara sa ma stresez sau sa-mi fac griji.Eu vad fericirea in alt mod.Eu sunt atat de naiva nu crezi?

O zi fericita!

Ciudat.In fiecare zi descoperim ceva nou, ceva uimitor.Astazi ma intorceam fericita acasa si dintr-o data am observat ca a inceput sa ploua.Mi-am ridicat ochii caprui in sus spre cer si am vazut cu mirare ca era senin.Ploaia cadea , dar pe fata norilor nu se asternuse tristete.Era o culoare de un albastru feeric, magic, parca rupt din povestile cu zmei si zane pe care mi le spunea bunica cand eram mica.Nici cuvintele mele, nici cantul unui artist, nici contururile unui pictor n-ar fi putut sa reprezinte, sa exprime, sa creeze acea imagine.Nu am mai vazut asa ceva pana acum.

Cat de multe lucruri am pierdut.Nepasarea mea va continua pentru ca nu pot sa ma schimb, dar voi incerca sa dau mai multa atentie micilor detalii din jurul meu.Imaginea aceea a fost primul pas, care m-a propulsat spre o noua mentalitate.Suntem atat de necunoscatori.Cele mai frumoase minuni se ascund in simplitatea lor.Trebuie doar sa le vezi.Asculta vocile care te indruma spre ele si observa semnele care te ghideaza.Poti fi fericit doar privind in jurul tau.Poti vedea ca bucuria adevarata izvoreste din nimicul nostru pe care-l putem transforma prin iubire.

"Ce demodat!"ar spune unii.Poate ca da, dar nu cred ca e importanta parerea lor.

Nicio lacrima nu trebuie varsata , niciun suspin nu trebuie irsit, nici-o privire deznadajduita nu trebuie aruncata spre lume, niciun gand intunecat nu trebuie nutrit.Daca vrei sa invingi trebuie sa treiesti in felul tau.Oamenii sunt diferiti prin firea, legile si gandirea lor.Fiecare si le creeaza si mai mult sau mai putin le urmeaza.Eu nu ma deosebesc de ei, dar sper ca intr-o zi sa ma simt impacata cu mine!

Memories

Oare pana cand voi mai astepta?Oare cat timp va mai trece pana cand ma voi vindeca in sfarsit de el.De ce?De ce mereu trebuie sa-mi amintesc de minciunile si tradarile lui.Credeam ca este un capitol incheiat, dar un singur mesaj a fost suficient pentru a-mi deschide din nou ranile.Inca ma bantuiesc noptile pierdute la telefon si zambetele cu care ma lumina...inca sunt prizoniera amintirilor, inca sunt intemnitata in trecut.Oare voi putea sa sterg din memorie toate dezamagirile, voi putea sa-l iert?De multe ori m-a rugat sa-l inteleg, sa uit, sa nu-l urasc, dar uneori toata furia pe care o simteam ii aducea aminte ca a grsit si ca eu n-am putut sa uit si sa iert asa cum imi ceruse.Mi-a trimis o melodia care mi-a placut mult.Am avut-o trei saptamani in winamp pe repet.Inca nu pot sa uit glasul ala aproape sinistru care transforma fiecare cuvant in melodie.Era nefiresc, inuman,bizar.Fiecare imagine pe care o crea contempla o lume primejdioasa , dar atractiva prin misterul ei.Ce pot sa spun, asta inseamna "Coldplay".

Nu am plans cand ne-am certat.Poate ca nu m-a durut destul, sau poate ca am fost prea "insensibila".Ca de obicei nu mi-a pasat atat de mult.El nu a inteles nimic din toate framantarile mele.Eu era prea mult pentru el si el era prea mult pentru mine.Doua extreme care in mod straniu atras si respins.

Legile etice nu ma lasa sa-l judec, dar imi rezerv dreptul sa-l urasc.Tot ce simteam pana acum a devenit intr-un final doar snobism.Nu vreau sa-mi mai pese dar de fiecare data cand il vaad mi se face greata.Ma simt de parca as fi mancat sos de brocoli cu mere.Imi urmareste mereu privirea dispretuitoare.Stie ca asta simt si se chinuie sa ghiceasca ce gandesc.Nu ghiceste.

Ce priveliste dezolanta.Doi oameni care erau atat de apropiati sunt acu atat de departe, ca si ganduri, caracter sau vorbe.Nu mai e nimic din ce a fost.A distrus tot, am distrus tot.

Complet!

Bate vantul, ploua.Orasul moare sub loviturile lacrimilor pe care le revarsa cerul.Mirosul umed al teilor din parc contepla imaginea absurda a pustiului.Nimeni nu iese, nimeni nu infrunta vijelia pentru ca ar fi o lupta pierduta.Cu timpul si vremea nu ne bate.Ele sunt papusarii, noi marionetele.Suntem dirijati prin legi nescrise, necunoscute si poate ca prea bizare si complexe pentru o minte limitata ca a noastra.Orizonturile se deschid uneori , dar chiar si asa sunt granite care ne opresc, care ne blocheaza, care nu ne permit sa continuam, sa ne depasim, sa avansam.Omul este o fiinta umila,uneori fara vointa, fara putere.Admit ca am cazut si apoi ne-am ridicat iar, ca am fost curajosi dar asta nu schimba situatia.Destinul ne controleaza si niciodata nu stii cat mai ai de trait.Daca faci planuri , teoretic vorbind esti destept, insa cand nu se implinesc iti dai seama ca ai fost un mare prost.Sa traim clipa nu e greu.Nu trebuie sa ne regretam greselile pentru ca vrem nu vrem responsabilitatea noastra e partiala.Poate nu vroiam sa se intample asa si ne-am asumat vina fara sa comentam.De ce?Nu stiu.
Urasc sa stiu ca nu pot sa fac nimic, urasc sa vad ca lucrurile mainilor mele se distrug si ca timpul le sterge din viata si din amintirea mea.Nu ma simt libera, nu ma simt implinita .Sunt inca una din papusile societatii.Nu critic , dar nici nu schimb nimic.Nu accept dar nici nu refuz, nu inteleg dar nici nu vreau sa incerc s-o fac...urasc sa spun ca n-am vointa sau opinie.
Nu imi pasa de altii...nu-mi pasa de ce se intampla.Sunt aproape invizibila pentru ca nu ma impun.Pur si simplu totul ma lasa rece!

Viziuni^^

Intr-o padure de ganduri uitate salasluiesc visand printre comori si vise risipite de timp.La picioarele mele se-ntinde lumea intreaga ce cu o simpla si ultima chemare as putea s-o faram in cioburi.
Sagetile mele cu venin sunt o arma.Cu ele ma apar de vantul minciunilor si de loviturile tradarii.Arcul meu sparge zidurile de gheata ce-mi blocheaza calea si peste cioburi pot sa trec usor.M-am taiat o data, de doua ori, de trei ori...de sute si mii de ori, dar m-am vindecat.A usturat ingrozitor dar le-am invins.
Ranile m-au facut mai puternica.Ele mi-au dat tarie si curaj sa nu renunt.Ele mi-au aratat ca destinul nu se rezuma doar la lucrurile frumoase din care pana la urma nu inveti nimic.Trebuie sa suferi pentru a supravietui,trebuie sa risti pentru a castiga, trebuie sa speri pentru a continua.
Rochia mea alba spala pamantul cu lacrima ei.Pe unde pasesc iarba se inlatura si florile isi unduiesc coroana.Primavara ma imbratisaza cu mireasma ei si vantul murmura cu adierea lui unetul vietii.

Nu stiu..!

Prima picatura de ploaie, primul strigat infundat al cerului, prima prevestire a furtunii ce va sa vie.Nu mi-e frica...mi-a placut mereu sa ma plimb pe trotuarul murdar de noroi si sa simt cum ploaia se loveste brutal de mine…sa aud cum fiecare inglobare de apa se rupe de pamantul negru ce emana un miros de toamna tarzie.Toamna..atat de frageda s-a nascut doar pentru a muri la fel de brusc.Nasterea ei a adus moarte , acum moartea ei va aduce pustiul rece si nemilos al iernii.De aceea cerul plange, plange cu lacrima ploii ce este stearsa de soapta vantului.Covorul de Frunze..ce metafora prosteasca..nu e decat o adunare a mortii ce a distrus tot , ce a alungat razele soarelui si a adus in loc zambete false.Cand vezi fetele lor fericite cum pasesc nepasatoare in lumea distrusa stii ca ei traiesc doar pentru ei, ei zambesc doar pentru ei si se ascund sub masti pentru ca le este frica.
Ei nu cred ca omul invinge soarta..ei nu sunt decat niste marioete ale destinului intemnitate in reguli si legi pe care rar le mai respecta cineva.Cred cu naivitate ca libertatea lor este nemarginita...ca sunt aparati de toti si de toate, dar nu se gandescca nu-I poate apara nimeni de ei, de gandurile si conceptiile lor atat de limitate.De asta ii urasc…pentru ca sunt scaldati in ingnoranta si pentru ca stiu mult prea putine despre ei.Ii urasc pentru ca se ascund si mint, pentru ca gresesc si pangaresc, pentru ca distrug si fug…pentru ca platesc si rad.
Ma doare pe mine pentru ei….sunt niste nimicuri…niste gunoaie vii.Negativista?Nu…in niciun caz….eu doar imi dau seama de realitate.N-am nici-o vina ca lumea noastra e asa.Mai bine te trezesti singur decat sa te trezeasca viata.